Vise...

Fiecare dintre noi are un vis, mai mare sau mai mic... Ne trezim in fiecare dimineata gandindu-ne cum sa il implinim, ne numaram pasii pe care ii mai avem pana la implinirea lui.
Si eu am un vis... ca toata lumea.
Si eu ma trezesc in fiecare dimineata gandindu-ma cum sa fac sa ajung acolo...
Mi se pare atat de aproape... si totusi prea departe...
Mai e un an ... si apoi inca un an... si voi fi acolo... dar anii trec foarte greu...
In fiecare zi mi se pare ca sunt tot mai departe, ca nu am nici o sansa sa ajung. Sunt aproape dar totusi atat de departe... Ma aflu la granita si nu stiu... sa risc incercand sa merg mai departe sau sa mai astept un an.... un foarte lung an...
Daca as avea curaj sa risc as putea scuti un an... As fi mai aproape cu un an de realizarea visului... Dar... daca am rabdare si astept un an ... as fi mai sigura de implinirea lui....

Greu de ales... mai ales atunci cand visul meu este peste ocean...

Sunt lucruri pe care nu le sti despre mine si nu o sa le afli niciodata...

M

Cum te simti?

In ultima perioada au avut loc foarte multe evenimente. Mintea mea a ramas blocata la unul din ele si il repeta iar si iar. Un carusel ametitor transforma o secunda in zile ... ani.
Nu am nici o vina, eu am fost un simplu martor... dar un sentiment greu de tristete apasa pe umeri mei. Mi-as fi dorit sa nu fiu acolo, mi-as fi dorit sa nu fi vazut nimic.
Din pacate nu pot face nimic. Ce a fost a fost. Acum astept doar o ultima sentinta care va influenta totul...

traiesti sau mori

Mi-e dor...

Ma trezesc cateodata cu un dor nebun... Atatea vise, atatea sperante... Imaginatia pleaca cu mult innaintea mea pe taramuri nebanuite. Sa fiu doar eu si lucrurile marunte, doar eu si iubitul meu, sa adunam franturi din lume, sa ne cream propriul univers si apoi sa ne pierdem in el...
Mi-e atat de dor sa ma inchid in lumea mea, printre imagini maiestuase, doar eu si el, sau uit de tot, de voi toti, sa fecem ce stim noi mai bine... fotografii

Mi-e atat de dor de mine...

http://www.flickr.com/photos/catalina-e

Ce vreau eu

Astazi mi-am dat seama ca pot avea tot ce vreau. Ramane doar intreberea "Ce vreau eu?".Imi storc creierii incercand sa aflu raspunsul si nimic. Ma gandesc si ma razgandesc si ramne un mare mister. Orice as face nu stiu si cel mai bine ar fi sa dezvolt ideile fiinf sincera cu mine.

Pe plan profesional:
Vreau un job bine platit, atractiv si intr-un mediu placut.
Vreau un job care imi ofera provocari si care imi ofera posibilitatea de a avansa. (Partial l-am gasit)
Vreau siguranta zilei de maine (imi lipseste cu desavarsire).
Vreau sa excelez la locul de munca (ceva cam complicat).
Acum ma intreb, e deajuns ceea ce vreau? sau trebuie sa vreau mai mult? Ce trebuie sa ofer si ce trebuie sa astept?

Pe plan sentimental:
Vreau un barbat care sa ma iubeasca, care sa ma pretuiasca si sa ma respecte.
Culmea, doar atat vreau. Dar ce sa fac daca gasesc un astfel de barbat si apar o multime de situatii problema in calea noastra?
L-am gasit, exista, barbatul perfect exista cu adevarat. Acest barbat perfect are insa un mare defect, nu va fi niciodata al meu. Nu va fi al meu dintr-o mie de motive. Nu pot fi cu el pentru ca e prea bun, iar eu in imperfectiunea mea voi incerca sa il schimb. Voi vrea intotdeauna mai mult de la el desi el ofera totul. Nu voi sti sa im pretuiesc asa cum trebuie. Il voi alunga pentru ca mai apoi sa imi doresc sa il am dinou langa mine.
Defapt eu nu vreau un barbat perfect. Vreau un barbat defect. Care sa aiba aceleasi defecte ca si mine.

Oare ce vreau?

Team building

Am plecat din casa aranjata, frazata, parfumata, curioasa sa il cunosc pe big boss si totodata curioasa sa cunoasc mai bine echiapa. Locatia, El Gerco, la separeu ca sefii. Baieti frumosi, aranjati la 3 ace, fete cochete... pe scurt echipa. Am ras de unii am glumit intre noi, a fost bine. 
A fost departe de ceea ce ma asteptam sa fie. In afara unei strangeri de mana nu a existat nici o interactionare cu sefii. (Poate asta a fost un avantaj) Oricum le multumesc sefilor pentru pita si suc. Le multumesc pentru modul aproape discret in care ne-au dat afara. In seara asta am mancat, maine stam de vorba. Sa ne fereasca sfantu de mintile lor odihnite.

Decizii

E momentul sa iau decizii. Stiu ce vreau, stiu ca voi reusi, stiu ca pot.
Cel mai important lucru in acest moment e jobul meu. Asta vreau, si imi voi dedica tot timpul pentru asta. Orice altceva este mai putin important....

Fluturasi

Atatea sentimente. Demult nu am mai simtit asta. Furnicaturi, emoti. Imi era dor de toate astea.
Intr-o privire gasesti atat de multe. Provacari si interdictii. Ajunge sa iti placa pentru ca sti ca nu poti. Vrei mai mult dar sti ca nu ai cum.
Unde oare duc toate astea? Viata a facuta din emotii, din sentimente impartasite. Nu poti fi fericit daca nu ai cu sa imparti asta.

Pe teren

Este atat de important sa faci ceva... uneori euforia inceputului este mult mai mare decat castigul in sine. Noi oameni, noi prieteni, noi asteptari si noi cerinte. Totul este nou. Pate deaceea este si asa frumos.
Singura intrebare care ramana acum este  "Ce asteapta ei de la mine?". Vreau sa demonstrez cat mai multe lucruri. Vreau sa demonstrez ca sunt capabila de multe, doar ca sunt epuizata dupa o prima zi si mai sunt multe altele in fata...
Ziua de azi a fost ca o prima zi de lucru pentru mine... prea mul efost si prea multe nazuinte pentru o singura zi.

Credeam ca pot...

Acum ceva vreme aveam o alta parere despre mine, credeam ca pot face orice. Viata mi-a demonstrat ca gresesc. Acum sunt blocata. As vrea sa fac atat de multe lucruri dar nu pot. Ceva s-a intamplat cu acea fata care facea atat de multe lucruri, care era capabila de orice. Odata nu aveam timp sa respir, iar acum imi e greu sa respir...
In fiecare zi astept sa vina un spiridusi sa ma salveze. Sa faca cineva o minune si sa imi gaseasca un sens al vietii.  In fiecare zi astept desi eu nu am avut niciodata rabdare sa astept. Sunt condamnata sa astept, desi nu stiu sigur ce.
Adevarul e ca imi e frica. Imi e frica sa spun adevarul, imi e frica sa iau decizii. Imi e frica de mine. Imi e frica de ce va fi maine. M-am saturat sa nu fac nimic, dar nu am nici cea mai mica idee ce ar trebui sa fac. Vreau atat de multe lucruri, inca mai vreau, dar nu stiu cum sa le obtin. Nu stiu cum sa ajung acolo unde vreau.
Sunt atatea lucruri de spus si nu e nimic de facut.

Into the wild

Into the wild este un film inspirat din fapte reale care prezinta povestea incredibila a lui Cristopher Mc.Candless care a ales sa renunte la toate averile lui pamantesti in favoarea celor spirituale, donand toate economiile sale in scopuri caritabile, precum si incercarile fizice si psihice extreme prin care trebuie sa treaca o persoana pentru a ajunge la maturitate.
Un film ce te face sa te gandesti la viata si la alegerile pe care trebui sa le faci pentru a fi fericit.

"Fericirea este reală doar atunci când este împarțită"...

Cum am ajuns ocupati?

Am uitat demult de fericirea din lucrurile marunte si ne-am golit propriile suflete de tot ce am considerat ca nu ne mai trebuie. Adica de omenie, respect, cinste, credinta, lumina, onestitate, consideratie... Apoi, ramasi goi pe dinauntru, intunericul si-a facut loc in mintile noastre descreierate si ne-a facut sa ne insinguram si mai mult... Dar acest intuneric nu ne-a fost de ajuns si am continuat sa decadem intr-o noua si neplacuta ipostaza.
Am devenit ocupati, acceptand ocupatia ca pe ceva firesc, venita dintro nevoie obscura. Goi de noi am adunat pasiuni smintite imprumutate de la altii, iar bucuri cretine ne-au inundat sistemele nervoase. Tot ce am inteles pana acum e ca suntem prea mici si neinsemnati in comparatia cu Atotputernicul Univers.
Cu sufletele golite am lasat instinctele animalice sa ne duca spre dezintegrare. Ne-am lasat condusi de minti obsucre catre cele mai meschine ere. Am privit ocupatia ce pe cel mai firesc element al fiintei noastre si am inglobat-o in sufletele noastre pusti incercand sa ne ocupam pe noi insine intr-o nesfarsita spirala a mortii. Intr-un nefericit moment al existentei noaste am ales decaderea intr-un vartej grotesc.

Cand nu gasesti ceva ... cauti

Cred ca daca vrei sa fi singur poti iesi pe strada. Oamenii sunt mult prea ocupati ca sa te observe sau nu sunt deloc. Am fost uimita sa descopar ca desi a fost o zi superba de toamna, parcul era aproape pustiu. Unde sunt oamenii? Inchisi in ei insisi, in propriile depresii? Pe strada toti oamenii erau grabiti catre ceva, erau abesenti.
Credeam ca ma pot regasi pe mine printre oameni dar nu am gasit oamenii. Oare aici sa ma fi pierdut eu? Incercand sa fiu ca alti? Mie nu imi plac acesti oameni. Nu vreau sa ma grabesc si sa ma pierd in problemele cotidiene, eu vreau sa ma bucur de natura, de minunile ei.
Nu stiu nimic despre oamenii din jurul meu. Cautand raspunsuri am scos la iveala mai multe intrebari. Prea multe pentru o singura zi. Prea multe pentru mine.
Poate ziua de maine imi va oferi mai multe...

Begin

Da, totul trebuie sa aiba un inceput...
Iata cine sunt eu. O oarecare fata dintr-un oras romanesc, cucerit de criza (mai degraba o criza sociala, nu una economica) care incearca sa faca ceva cu viata ei, sa isi gaseasca un loc in societatea asta si sa se gaseasca pe ea insasi.
Stau intr-o garsoniera cu un porumbel ratacit si cinci pesti. Prietenele sunt pe undeva... ocupate cu propriile lor probleme. Prietenul... ca toti barbatii, la o bere.
In fiecare zi voi scrie despre evenimentele din viata mea, mai mult sau mai putin importante si, dupa un an am sa analizez sa aflu cine sunt si cum e lumea...